„Adevărul“ vă oferă un fragment din volumul „Teatrul ca rezistență. Oameni de teatru în arhivele Securității“ de Cristina Modreanu.

FOTO: Polirom

„Cine o cunoștea pe Cristina Modreanu ca jurnalistă și cronicar de teatru va fi plăcut impresionat(ă) să afle de recentele sale pasiuni «detectivistice»: în ultimii ani a lucrat efectiv în cercetare istorică, fiind astăzi asociată Universității «Babeș-Bolyai» din Cluj ca cercetătoare. Iar subiectul abordat e unul de ținută: istoria teatrului ca parte a istoriei lumii românești în timpul regimului comunist. Fiind, în raport cu societatea, un regim «total» și totalitar, comunismul nu putea pierde din vedere scena teatrelor. Mesajele transmise aici, personajele create de scenariști, regizorii în vogă sau actorii cu priză la public s-au aflat, logic, în atenția Securității. Cristina Modreanu a avut curiozitatea de a căuta aceste dosare la CNSAS. Și, plecând de la un studiu de caz inițial axat pe teatre din Timișoara, ulterior extins spre București, autoarea caută logica acelui «escapism» estetic devenit tactica de opoziție a unor intelectuali față de regimul politic. Teza cărții este una pe care o împărtășesc: discursul dominant de azi insistă pe supunerea civică și pe conformismul de grup al românilor din deceniile 1950-1980, însă, în realitate, România regimului comunist a fost scena unei confruntări subtile, dar persistente: revolta artiștilor prin «acte recurente de nonconformism», «refuz de supunere» și «tatonarea neobosită a granițelor trasate de cenzură», cum demonstrează autoarea aici. Cartea de față probează cu brio un adevăr: da, în România comunizată chiar a existat o rezistență prin cultură.” (Adrian Cioroianu)

FOTO: Polirom

Din cuprins: Teatru și politică în comunism • Confruntarea. „Vreau să fiu regizorul propriei mele vieți!” Cazul Emil Reus • Autoexilul. Un om de stânga. Cazul Radu Penciulescu • Femeile din teatru și dimensiunea de gen în arhivele Securității • Evadarea în imaginație. Odisee feminină. Cazul Cătălina Buzoianu • Evaziunea. „Trădarea” de patrie, salvarea de sine. Cazul Paul Barbăneagră • Provocarea. „Mai există și demnitate!” Cazul Lucian Pintilie • Rebeliunea mainstream. Artistul rezistent. Cazul Alexandru Tocilescu • Rebeliunea underground. Teatru și rock. Cazul Florian Pittiș

FRAGMENT

„După ce în noiembrie 1972 Revizorul este interzis, generând un caz celebru în istoria teatrului românesc și care a marcat la vremea aceea întreaga suflare teatrală românească, cu ecouri și în teatrul european, pentru Lucian Pintilie a urmat o perioadă de câteva luni în care trebuie să se fi simțit deosebit de bizar: ca în basmul cu „nici călare, nici pe jos, nici îmbrăcat, nici dezbrăcat”, el a continuat să existe ca regizor de teatru angajat la Bulandra, a circulat în afara țării și a lucrat în teatre din lume, a comentat cu prietenii și cu neprietenii despre ceea ce i se întâmplase, probabil fără să‑și imagineze vreodată că Revizorul va fi ultimul spectacol de teatru montat de el în România. Își manifestase deja dorința de a monta Pescărușul lui Cehov și primise semnale că o va putea face, cel puțin după o vreme, când ecourile scandalului se vor fi diminuat, însă numai cu condiția să monteze și o piesă românească, așa cum acceptase și Liviu Ciulei. Destituit din funcția de director al Teatrului Bulandra după scandalul cu Revizorul, Ciulei onora în 1973 un contract în Germania, dar în același timp începuse și repetițiile cu piesa lui Titus Popovici Puterea și adevărul, spectacol care trena, din lipsa de implicare a regizorului, dar și din lipsa banilor pentru finalizarea decorurilor.

Informațiile din rapoartele Securității, care îi urmărea pe artiștii de la Bulandra, arată că interzicerea spectacolului Revizorul a fost un exemplu de confuzie a sistemului, pe de o parte, și de confruntare internă între vectorii de putere ai regimului, pe de altă parte. Deși fusese eliberat din funcția de director pentru încălcarea regulilor politice, Ciulei fusese imediat numit prim‑regizor tot la Bulandra, contradicție semnalată chiar de el, după cum înregistrează sursele Securității. Liviu Ciulei era de părere că decizia dată de tovarășul Ion Brad este „nedreaptă. A afirmat că am fost scos din funcție pentru lipsă de nivel politic și greșeli ideologice în teatru, ca, în același timp să spună că voi rămâne ca prim‑regizor, pentru că în lucrările mele am dovedit nivel politic corespunzător”. […]

Odată cu începerea „pribegiei” sale europene, chiar mondiale, Lucian Pintilie deschide și seria protestelor sale mai mult sau mai puțin radicale consemnate în actele oficiale rămase până nu de mult secrete . […] Deși îi este interzis să profeseze în România, el continuă să‑și păstreze aici domiciliul oficial, revine în fiecare an și nu renunță la cetățenie și nici la speranța de a lucra în țara care îl ține la distanță. În același timp, oficialii care se ocupă de cultură întrețin o situație ambivalentă, nu‑i permit regizorului să‑și facă meseria în țară, dar îi eliberează anual vize ca să poată lucra în afara granițelor, evitând astfel, în mod diplomatic, un eventual scandal internațional care ar fi fost declanșat de refuzul de acordare a vizei sau de prelungire a pașaportului. […] Acest du‑te‑vino birocratic a durat din 1973, imediat după scandalul interzicerii Revizorului, până la schimbarea de regim din 1989, adică mai bine de un deceniu și jumătate. […]

Volumul al doilea al dosarului de la SIE pe numele artistului include cereri standard de extindere a vizei […]. În ultima dintre ele Pintilie cere extindere până în 31.03.1989, fiindcă „Dorește să mai stea în străinătate pentru continuarea activității pe cont propriu, ca regizor la Théâtre de la Ville”. Cineva taie 1989 și scrie 1990.

Premoniție?”

(Fragment din capitolul „Provocarea. «Mai există și demnitate!» Cazul Lucian Pintilie”)